Ultima dată pentru totdeauna

de Izabela Stoica

E primăvară. E destul de frig pentru un început de martie, dar dai vina pe faptul că ești într-o „zonă de munte”. După o plimbare pe bulevardul plin de tarabe cu mărțișoare și flori care te fac să te întrebi: „Dacă eu de-abia rezist pe frigul ăsta, ele cum o fac?”, ajungi lângă parcul „Sân Nicoară”.

Vrei să urci la ruină și îți atrag atenția trei fete pe una dintre bănci. Râd mult prea tare, dar se vede că nu le pasă. Mănâncă ÎNGHEȚATĂ și îți spui, din nou, „Oare sunt eu prea friguroasă?”.

E vară. Au trecut câteva luni și acum vremea e perfectă pentru o plimbare în care te bucuri de mirosul teilor. De data asta nu te mai distrage nimic, urci direct către ruina Sân Nicoară. Când ajungi în dreptul ei, aceleași trei râsete întrerup liniștea peisajului. Parcă aparțin locului, sunt mereu acolo. Curiozitatea te împinge să arunci o privire și în interiorul ruinei, dar nu vrei să le întrerupi, așa că mergi mai departe.

E toamnă. Știi cum se spune, a treia oară e cu noroc. Speri că de data asta vizitezi cu totul ruina. Și reușești. Iar când vrei să cobori, le observi. Normal că sunt tot acolo. Fac fotografii între frunze, ca să fie și ele în ton cu ceilalți de pe Instagram.

E iarnă. Nu mai ai nevoie de introducere, știi că sunt acolo și fără să verifici, făcând schimb de cadouri de Crăciun pe aceeași bancă.

Lași să treacă mai mult timp. E iar toamnă. Dar iată că s-a produs o schimbare. Sunt doar două acum, te întrebi ce s-a întâmplat cu a treia.

Să știi că ne e dor de ea, dar o să ne vedem toate la vară. Iar dacă revii peste un an, banca va fi goală. Peste zece, vom reveni și noi, ca „turiști cu amintiri”, iar eu voi vrea să mă întorc în timp, pe bancă, lângă cele două prietene ale mele.