Să fii adolescent este complicat, dar să fii adolescent într-un oraș mic, precum Slatina, este cu totul altceva, plictiseală și multă banalitate. Orașele mari au cetăți, centre vechi care sunt chiar...centre, situate în inima orașului, cu clădiri de o frumusețe copleșitoare, care emană măreție. Ce are Slatina? Un ,,centru” vechi, mai mult o periferie veche. Deși m-am plimbat prin el de nenumărate ori,nu prea mi-am bătut capul cu acest ,,centru vechi”. Asta până vara trecută, când, aflată într-o vizită la Muzeul Județean, am aflat importanța și frumusețea Slatinei de odinioară. Un vechi târg cu însemnătate majoră pentru comerțul dintre Asia și Europa! Dar cel mai mult m-a impresiona clădirea impunătoare de la intrarea în centrul Vechi, cum cobori de la Muzeul Județean, ce separă două drumuri, ca o răscruce între trecut și prezent.
Așa stăteam eu într-o zi și îi admiram motivele arhitecturale din secolul 19 de pe fațadele Casei Hanciu. Ce făceam eu acolo, vă întrebați. Așteptam un băiat.
Mă uitam la clădire și încercam să îmi imaginez ce viață aș fi avut eu dacă trăiam pe vremea când această era o cârciumă? Aș fi lucrat acolo? Sau poate aș fi fost chiar fata cârciumarului? Cu o fustă lungă, scrobită, din postav negru sau verde, aș fi curățat mesele din lemn de cireș după închiderea localului, seara, la lumina lumânărilor? Sau aș fi fost…
Un claxon frenetic mă întrerupe din visare. Ciudat, pe aici abia trec oameni, d-apăi mașini!
Mă mut pe trotuar și continui să privesc balconul din cărămidă.
Dacă aș fi fost fiica cârciumarului, cu siguranță aș fi ales camera din față și aș fi privit dimineața pe fereastră carele trase de boi sau cai zglobii tropăind cadențat pe dalele pavajului ud de ploaie. Aș fi privit cum oamenii trec pe stradă și vorbesc cu tatăl meu. Mi-aș fi dat părul după ureche și aș fi zâmbit la soare, să mă mângâie cu primele lui raze. Mi-aș fi ales o rochiță cu mâneci scurte, din bumbac, numai bună pentru o zi însorită. Peste aș fi pus un șorțuleț făcut de mama, ca să pot să-mi încep munca, jos, în cârciumă, unde zumzetul și zarva s-ar fi auzit deja din stradă, poate chiar de la Olt. Și aș fi așteptat să apară băiatul care mi-e drag.
Ochii mi se concentrează treptat pe clădirea din fața mea și pe realitatea ce mă înconjoară, nu pe infinitele bucăți de istorisiri insolite care-mi trec prin minte. I-am dat întâlnire aici băiatului pe care-l aștept tocmai pentru că vreau să-i arăt clădirea aceasta. Telefonul vibrează în mâna mea. Un mesaj de la el. Îmi spune că regretă că nu poate să mai vină, dar l-au chemat prietenii să se joace pe calculator.
Zâmbesc de una singura, uitându-mă la aceasta clădire învăluită-n razele asfințitului, cu cele două cupole aurite de soare, ce par să o întinerească… Oare la câte povești tragice o să mai asiste?