Era sâmbătă dimineața, ora 8. La această oră, de obicei dormeam sau îmi venea să îmi arunc telefonul pe geam pentru că suna alarma, însă noaptea aceea fusese diferită. Mi-o petrecusem gândindu-mă la băiatul cu care obișnuiam să vorbesc, care îmi era mereu alături și care, din senin, dispăruse.
Dintr-o dată, m-am trezit singură pe banca din fața gării, gândindu-mă cu ce am greșit. Îmi îndepărtasem toți prietenii ca să petrec timp cu el, însă el a ales să plece fără explicații. Cu fiecare tren ce trecea, inima îmi bătea mai tare, gândindu-mă că s-a întors și vrea să mă vadă. Aici obișnuiam să ne petrecem serile.
În timp ce stăteam pe banca din fața gării, înconjurată de oameni și bagaje, am simțit o atingere pe umăr. M-am uitat în spate. Dar era doar un controlor care mă întreba dacă sunt bine.
Am decis să plec, să mă urc în primul tren și să mă eliberez. Înainte de plecare, am aruncat un ochi spre peron și am văzut două siluete. L-am recunoscut pe cel pentru care am plâns și pentru care voiam să renunț la orașul meu și la prieteni, și care ținea acum în brațe o altă fată.
Am primit răspunsul la toate întrebările mele. Acesta era sfârșitul, dar în același timp începutul.