Un ceas vechi suna din oră în oră, iar gândul că urma să plec în altă țară nu-mi dădea pace.
Urma, ca orice om, să-mi croiesc un drum prin viață departe de ce mă ținea pe loc, de obositul meu oraș. Îmi făcusem cu o zi înainte bagajele și acum așteptam autobuzul în același loc de unde plecasem la școală prima dată, în ziua în care am întâlnit-o și pe Dina. Ea avea să-mi fie colegă de bancă, să-mi fure pișcoturile din rucsac, să mă stropească cu cerneală, să-mi facă viața amară.
Câțiva ani mai târziu, când mama a intrat în camera mea și m-a anunțat că urma să ne mutăm, am încetat s-o mai salut pe Dina. Traversam pe trotuarul opus când o vedeam.
Acum, priveam grădina casei Norocea din stația de autobuz și nu știam ce să fac. Trebuia să mă întâlnesc cu familia mea care mă aștepta la gară. Vedeam cum se apropie autobuzul. Atunci, am fugit în curte și am urcat scările de lemn ale casei. M-am plimbat prin odăile răcoroase, printre tablouri și ștergare țărănești. Am auzit cum șoferul mă striga. Nu era nici Dina, nici vreun necaz care să-mi umbrească drumul. Dar, am decis să rămân aici, în țara mea.