Eram regizor. Alex Voicu îmi spuneau. Nimic în lumea cinema-ului nu îmi era străin, fragmentele negre dintre secvențe, gălăgia și suspansul erau toate lucruri vechi, prin care trecusem de un million de ori. Cunoșteam finalul oricărui film, vedeam greșelile fiecărui actor și, în sinea mea, știam ca nu exista întrebare la care sa nu știu răspunsul. Știam tot.
Sau poate știam tot pănă când a apărut ea. Până când i-am văzut ochii verzi-căprui, acoperiți de părul brunet ce îi cădea pe umeri. Până când i-am văzut ochii înlăcrimați în timpul scenelor triste și până când am auzit primul „bună”.
Acum eram neștiutor și o vedeam numai pe ea, în timp ce restul lumii era alb-negru. Vedeam prin sufletul tuturor, dar în cazul acesta era ceva diferit. Nimeni nu putea vedea adevărata persoana, nici măcar un ochi antrenat ce a studiat oamenii toată viața.
Următoarea zi am mers la același film, în speranța că o voi găsi acolo, și așa a fost. Se pare ca nu era totuși așa de imprevizibilă cum o credeam.
Toată lumea din sală se bucura de film. Eu m-am întors spre ea și am auzit-o spunând „vrei sa ne cunoaștem mai bine?”. Nu am ezitat sa spun „da”.
Ne vedeam în fiecare zi, mi se părea ca încep să o cunosc într-adevăr. Mereu ne întâlneam la cinema. Deja știam ce urma să zică, să facă și nu a durat mult până la primul „te iubesc”.
Săptămânile au trecut și o spusesem de atatea ori și totuși aveam răbdare, poate într-o zi avea să realizeze cât de mult înseamna pentru mine si nu avea să mă mai lase la fiecare final de film pentru alt bărbat. Mereu și mereu același, care zicea și el aceleași lucruri, făcea aceleași gesturi mecanice aproape.
Această fericire amară nu a durat mult. Am primit vestea că se închidea cinematograful. Într-o grabă pe care nu cred ca am mai trăit-o vreodată, am ajuns în sala de cinema să o văd pentru ultima dată. Să îmi spună aceleași lucruri, pe un ton care devenise deja monoton, și să mă părăsească pentru același bărbat pentru ultima dată.
Cu ochii încețoșați de lacrimi, priveam ecranul de pe care și ea mă privea înapoi. „De ce l-am făcut atat de scurt”, a fost ultimul gând înainte ca ecranul să se întunece și să apară scris: „regizat de Alex Voicu.”