S-a făcut 12 noaptea, iar eu umblu făra rost de pe la 8, de când am ajuns în gară. Simțisem de când am pășit pe peron cum mă lovește o nostalgie amară, apoi un fel de teamă irațională, poate chiar prostească – o teamă de casă. Deși tocmai de asta m-am întors, ca sa vin acasă. Uite că nici asta n-am reușit. Cum să profanez lăcașul copilăriei mele cu dezamăgirea maturității?
Mi-am croit drum prin toate parcurile și pe lângă curțile tuturor școlilor la care am învățat. Am intrat, însă, numai în cafenelele pe care le frecventasem în liceu. Ore bune am stat încremenită în fața ferestrelor cu vitralii, sorbind din câte o cafea. În fețele trecătorilor n-am mai recunoscut prieteni, cum o făceam cândva, însă am descoperit că oamenii au rămas la fel de preocupați de mărunțișuri. Am devenit un turist în orașul natal.
Nu mă mai știe nimeni aici, în acest colțișor de lume. Umblu ca o nălucă pe străduțele delapidate ale orașului vechi, când văd o rază albă, văruită, între norii cenușii ai istoriei. Neputând rezista chemării, pășesc repede spre pridvor. Istorisiri biblice învăluie pereții, înălțând spre tavan mitul creației. Biserica „Sfânta Treime” m-a așteptat aici încă din copilărie și probabil o să rămână aici mult după ce orașul va dispărea.
Ceasul a bătut 12. Cu punctualitate fantasmagorică, din umbre se desprinde o pisică. Lumina slabă a felinarelor îi făcea blana neagră să semene cu veșminte clericale. Într-adevăr, ea a rămas acum singura măicuță din acest templu atemporal. Mă sprijin de un stâlp și o invit în poala mea. Mieunatul ei îmi amintește de clinchetul unui clopoțel, mișcat de același vânt care freamătă printre crengi. Mintea mi se liniștește. Timpul parcă s-a oprit. În sfârșit, am ajuns și eu undeva.