Anual, în Slatina se organizează Festivalul „Oltenii și Restul Lumii”, dedicat culturii oltenești. Actori bine pregătiți recreează scene ce aduc la viață trecutul zonei.
Când eram mică și priveam aceste spectacole, mereu îmi imaginam cum ar fi să fiu și eu acolo, printre ei, promovând tradițiile noastre. Într-un moment total neașteptat, am primit o oportunitate unică: atât eu, cât și prietena mea cea mai bună am fost invitate să participăm la festival.
Scena din care făceam parte urma să aibă loc chiar pe unul dintre cele mai reprezentative monumente istorice ale Slatinei – podul peste Olt. Rolul nostru era să întâmpinăm autoritățile orașului cu pâine și sare, praz și mămăligă, friptură și vin, punând în scenă obiceiurile de ospitalitate românească.
În jurul nostru era o învălmășeala obositoare de oameni. Toți erau îmbrăcați în straie tradiționale, o fanfară exersa acordurile pentru marele moment, valurile râului Olt se spărgeau de picioarele podului. Toate formau tabloul unui vis devenit realitate.
Lucrurile au decurs conform pregătirilor. După încheierea reprezentației, trebuia să ne întoarcem la școală, deoarece eram învoite numai de la anumite ore. Dar traficul fusese oprit, iar noi rămăseserăm izolate pe partea cealaltă a râului. Părinții nu puteau traversa podul pentru a ne lua, iar dacă ocoleau pe un alt drum, am fi așteptat mult și bine. Parcă universul nu-și dorea să ne lase să dăm test la matematică. Dar învățaserăm și ne bazam pe cunoștințele noastre.
Atunci prietena mea a venit cu o idee: să trecem podul pe jos. Odată ajunse pe partea cealaltă, părinții puteau să ne ia să ne ducă la școală cu mașina. Fără să mă gândesc prea mult, am acceptat,deși eu aveam de rău de înălțime.
Odată ce am pornit, nu mai era cale de întoarcere. Mergeam pe zona pietonală de la marginea podului, simțeam cum vântul îmi bătea puternic în față și îmi transforma părul lung într-o furtună, poate chiar furtuna sentimentelor mele: un ocean de teamă și un strop de curaj. Mă țineam cu precauție de bara de metal care mă despărțea de necunoscut. Fiecare rafală de aer îmi tăia răsuflarea, iar priveliștea râului învolburat de sub noi îmi amplifica spaima. Câteva plăci metalice lipseau, altele se clătinau, de aceea fiecare pas era un semn al dorinței de a mă autodepăși. În ciuda fricii, am simțit o bucurie neașteptată. Poate era adrenalina, poate sentimentul că trăiam cu adevărat acel moment.
Podul, deși încercat de trecerea anilor, rămâne un simbol al legăturii dintre trecut și prezent, o mărturie a istoriei pentru ceilalți, iar pentru mine, un reper al prieteniei și curajului.