Orașul Curtea de Argeș este atât de vechi și totuși atât de nou pentru mine. Familia mea s-a mutat aici din altă parte. Am descoperit locul crescând și mi se pare că este în așteptarea persoanelor noi.

Sunt o fire gânditoare, care se stresează ușor. Câteodată nici eu nu mă mai înțeleg și atunci caut să dau spațiu minții mele, ieșind cu bicicleta. În timp ce pedalez, îmi place sa îi privesc pe trecători și să le analizez expresiile feței. Mă întreb ei ce părere au despre micul nostru oraș, unde te întâlnești mereu cu cineva cunoscut: un profesor, un coleg de clasă, fetele de la bloc care încearcă să vândă brățări. Dar cum rămane cu monumentele? Localnicii le mai apreciază sau nici nu le mai observă?

În timpul plimbării, am flashabck-uri cu diverse întâmplări trăite în oraș: mănăstirea este locul unde am plimbat-o pe prietena mea din America, Connie. Atunci am realizat pentru prima dată că sunt mândră de locul în care trăiesc. Biserica Domnească este locul unde am avut una dintre cele mai semnificative discuții cu un prieten drag, analizând citate celebre din Oscar Wilde și vorbind despre visurile noastre. Mi-ar plăcea ca o zi pe săptămâna (duminica) bulevardul de la Biserica Domnească la Mănăstire să fie pietonal, eventual străbătut de o trăsură sau două.

Clădirile vechi veghează asupra noastră și câteodată am senzația că ne cunosc secretele, chiar și momentele stânjenitoare.