În fiecare weekend mergeam împreună cu părinții mei la cinematograful din centrul vechi. Era un obicei care ne aducea multă bucurie, mai ales că puteam să aleg eu filmul. Într-o zi însorită de sâmbătă, am intrat fericită în cinematograf, deoarece urma să văd un film de desene animate pe care voiam să-l văd de mult.
În timp ce părinții mei s-au dus să cumpere biletele, am observat că din sala de cinema se auzeau niște sunete intrigante. Curioasă din fire, m-am apropiat de ușă, fără să-mi dau seama că mă îndepărtam tot mai mult de părinții mei. Tot fără să mă gandesc, am intrat în sala întunecată și am rămas cu ochii la ecran.
După câteva minute, când mi-am dat seama că eram singură, un fior rece m-a cuprins. În jurul meu erau numai necunoscuți, ecranul uriaș și ecourile unei lumi care nu îmi aparținea. Am încercat să mă întorc de unde venisem dar, în întuneric, nu mai știam în ce direcție să o iau. Începuse să mă cuprindă panica.
Între timp, părinții mei, observând lipsa mea, au început să mă caute disperați. Se plimbau prin cinematograf și întrebau oamenii dacă vazusera o fetiță de 7 ani, blondă, cu ochii verzi, îmbrăcată într-o rochiță roz. Până la urmă, un paznic m-a observat, mi-a zâmbit și m-a întrebat cu ce mă poate ajuta, iar eu i-am explicat că mi-am pierdut părinții. În scurt timp, m-a adus înapoi la ei. Cand i-am văzut, le-am sărit în brațe, plângând și promițându-le că niciodată nu voi mai pleca de lângă ei.