Vara trecută m-am certat cu prietena mea cea mai bună. Încă țin minte sentimentul de atunci, plângeam pentru că simțeam că o pierd, însă aveam o speranță și aceea era iubirea pe care o aveam una pentru cealaltă. Bianca era plecată la București când m-a sunat și mi-a auzit vocea tremurândă. Mi-a spus să mă liniștesc, însă eu o tot întrebam dacă o să mai fim prietene, dacă o să mai vorbim și o să mai fie la fel. Mi-a răspuns că vorbim când se întoarce.
Până a ajuns, m-am plimbat prin curtea bisericii Olari. De la poartă, vedeam casa în care locuia ea. Ne întâlneam deseori la biserică și stăteam pe zid, râzând și discutând întâmplările zilei. Mi se părea de negândit să nu mai fiu prietenă cu Bianca. Ea îmi arătase cum să am încredere în lume, cum să înțeleg persoanele din jurul meu și cum să țin cont de limitele mele.
Nu după mult, a apărut. Plecase cât de repede putuse din București. M-a luat în brațe și mi-a zis că nimic nu ne-ar putea despărți.
Am așteptat apusul pe zidul bisericii și ne-am făcut promisiunea că niciodată nu vom renunța la prietenia noastră.