Ești fata care a plecat cu mulți ani în urmă din orașul natal. Deja ai uitat unele dintre amintirile care ai crezut că sunt neprețuite: când ți-ai rupt piciorul pe stadion, primul sărut cu Andrei pe băncile de la Biserica Domnească sau ziua când ai pierdut ultimul tren din gară către București, unde aveai bilete la teatru. Toate au trecut. Ești astăzi, poți spune, turistă în orașul natal. Tragi de valiza care alunecă mai lin pe asfalt decât când ai plecat și nu știai dacă te vei mai întoarce. Realizezi că trotuarele s-au schimbat și tu odată cu ele.

Deodată auzi un „hei” entuziasmat, rostit de o voce cunoscută. Răspunzi din instinct. E colega de bancă din generală, Sorina. Te-a recunoscut, semn că nu ești chiar turistă în Curtea de Argeș. Urmează o conversație banală, dar care te face să te simți bine. Pentru că 15 minute nu sunt destule să povestiți zece ani de absență, îți propune să vă vedeți pe seară la Sân Nicoară în parc, la ruină.

Pe drum, îți vin în minte imagini cu tine și Andrei ținându-vă în brațe, în timp ce ceilalți povesteau de profele de la școală. Oare ce mai faci Andrei?

Se aud râsete. Ruinele nu s-au schimbat, poate a mai căzut câte o piatră, însă locul are același aer de poveste. Construcția în sine e misterioasă, nu se știe cine și când a construit-o. Însă cu siguranță ți-ar fi plăcut să stai să privești oamenii din turnul de observație. Crezi că și lui Andrei i-ar fi plăcut. Se ivesc niște fețe cunoscute, dar nu le recunoști în prima clipă. Sunt vechii tăi prieteni, oamenii cu care ai crescut aici, la ruinele astea care par plictisitoare pentru unii localnici sau turiști. Printre ei e și Andrei.

Stați la povești până dimineață, retrăind ceva de mult uitat. Ți-aduci aminte de zilele când ai tăi te certau că nu petreci destul timp cu ei, pentru că erai mereu cu prietenii.

La plecare, Andrei se oferă să te conducă și cum ai putea să spui nu? Dulce ca întotdeauna și diplomat, același Andrei pe care îl știi, acum cu barbă, mergeți împreună pe trotuarele noi. Îți propune să vă mai vedeți și zici „da” fără să eziți. Atunci realizezi că trebuie să te întorci acasă, să cercetezi mai de aproape ruinele alea.