Sunt prea tristă ca să-mi dau seama cine sunt cu adevărat. Mă regăsesc în tot ce-mi povesteau prietenii ajunși deja la vârsta maturității. Mă regăsesc în pierderile lor. Sau poate doar mi se pare. Părinții fac tot ce fac de obicei. Încearcă să mă înveselească.
Rămân, însă, la încercarea mea. Locurile sunt cele care ne țin ancorați în durere. Și acum trebuie să-l pierd. Îmi măsor pașii în timp ce mă îndrept spre ieșire. Parcul pare fără sfârșit. Dar speranța stă ascunsă. Mă urmărește. Acum se strecoară în sunetul apei care nu a încetat niciodată să curgă. Cana roșie e pata de culoare din tot acest univers alb-negru. De fapt, e tot ceea ce ne unește ca oameni – faptul că bem acea apă din Fântâna lui Manole. Am urcat treptele și mi-am luat adio de la parc. Trec strada și văd zidul Mânăstirii. Aleea se întinde înaintea mea, umbrită de brazi. Poate aș fi avut nevoie de liniște, dar drumul pietruit își repetă cântecul sacadat cu fiecare pas al meu. Mama se apropie de mine și face ceea ce face când suntem de obicei aici. Ne așezăm pe o bancă și începe să-mi spună legenda construirii Mânăstirii. Deși știu povestea, numai ea mă mai ancorează în tot ce trăiam în copilărie.
Vântul se strecoară prin toate adânciturile fleuronilor ce înconjoară biserica până când rămâne doar o adiere sub veșmintele preoților. Șoptesc „Mulțumesc”, așa cum am făcut mai demult, când printre degete mi s-a strecurat o brățară cu o cruciuliță din lemn atent sculptată.
Acum am pierdut-o. Dar a fost a mea. Încă e.
Cu dor, de pe banca din dreapta Mânăstirii, păpușii care s-a rupt, care a fost a mea și care încă e. Ți-am aprins o lumânare acolo, dar la „Morți” acum. Și clopotul nu l-am mai auzit împreună.