Cristian, contrar numelui, nu e religios. Chiar deloc. Nu crede în puteri divine, în sfinți pictați pe pereți sau în slujbele de duminică dimineața. El are o explicație realistă pentru fiecare teorie religioasă. Cu toate astea, ai lui încă îl mai târăsc cu forța la biserică, de Paște sau Crăciun. Nu acceptă gândirea băiatului lor și se sfătuiesc cum să-l aducă pe „calea cea bună”.
Astăzi, toți vizitează Curtea de Argeș. S-au gândit să vadă Mănăstirea, căci auziseră multe despre ea, dar și pentru că, într-un fel, ea reprezintă orașul. Cristian s-a opus cu desăvârșire, însă i-au spus că poate să rămână în parc, dacă nu vrea să intre. Îi place construcția, totuși. E impunătoare, frumoasă, așa că pentru o vreme stă pe o bancă ceva mai retrasă și se uită la ea fără niciun gând.
Dintr-odată, ceva îi atrage atenția. Nu departe de el, la umbra unor brazi, stă o fată cu căștile în urechi. Nu pare interesată de nimic, poate doar de melodie, căci își mișcă lent capul, în ritmul muzicii. Simțindu-se urmărită, fata ridică ochii. Privirile li se întâlnesc. Timpul pare să dispară.
Familia lui apare din biserică. Fata își scoate căștile și pleacă.
Poate Cristian va mai reveni aici.