Aveam doisprezece ani. M-am întâlnit cu niște băieți mai mari ca mine la ruine. Aceștia aveau arme airsoft, „jucării” pe care voiam și eu să le folosesc. Ne-am pus echipamentul de luptă, am încărcat armele cu muniție (bile de plastic), ne-am împărțit în două echipe de câte trei și am început războiul pentru a captura cetatea. De mic am adorat lunetiștii, așa că mi-am luat arma cu lunetă, mi-am găsit un loc în care să fiu camuflat și lupta a început. Toți eram foarte abili, așa că au fost foarte multe runde, până la o oră târzie.

Dintre toți, eu am fost cel care a eliminat cei mai mulți inamici. Mă simțeam mândru de mine, dar suspectam și că ceilalți ar fi putut fi invidioși. Însă știam că erau prietenii mei.

La ora 23, am coborât scările de pământ, apoi cele de ciment, mulțumit de ziua care trecuse.

Mă pun pe skateboard, dau din picior și dau să traversez strada. Deodată, simt o durere puternică în pe ceafă, care se întinde și crește în intensitate. Din ce în ce mai multe bile mă loveau în spate. Prietenii mei trăgeau în mine. Înlemnit, cad de pe skateboard fix pe trecerea de pietoni. Cu fața însângerată, mă uit către mașina care vine să mă lovească. Îmi bubuie capul, farurile mă orbesc, încerc în zadar să mă ridic. Atunci, de nicăieri, sora mea sare în fața mașinii. Îngrijorată din cauza orei, venise să mă caute la ruine și văzuse întreaga scenă.

Mașina a oprit cu scârțâit de roți. Șoferul a coborât, m-a ajutat să mă ridic și m-a dus de urgență la spital. În alte epoci, alte suflete au pășit pe la ruina de astăzi a bisericii Sân Nicoară trăindu-și poveștile frumoase sau triste. Am adăugat și eu acelui loc un eveniment din istoria mea, despre care nu va ști nimeni, cum nici eu nu știu ce s-a întâmplat în trecut.