Urcam dealul spre ruina bisericii Sân Nicoara, cu cățelușa mea Caramela. Trebuia să mă întâlnesc cu colegii mei la ora trei la ruină și era trei și jumătate. Aproape ajunsesem, dar Caramela mă tot trăgea înapoi, pentru că văzuse alți căței și voia să se joace cu ei.

Când am ajuns la ruină, nu era nimeni. M-am uitat pe acolo o vreme, apoi m-am dat bătut și m-am așezat jos dezamăgit, când deodată colegii mei au sărit din tufișuri și ne-au speriat pe mine și pe Caramela. Am dat drumul lesei și, imediat ce s-a simțit liberă, Caramela a fugit. Dar nu mi-am dat seama de asta decât după ce mi-am revenit din sperietură. Ne-am apucat sa o căutăm și s-o strigăm, dar fără succes. Am căutat trei ore și, cum ultimul motocar spre casă era la șapte și aveam nevoie de o jumătate de oră ca să ajung în stație, am renunțat și am pornit spre casă.

Când am ajuns în stație – gâfâind, deoarece alergasem – am văzut că nu eram singur. Era și Caramela, într-o cușcă, lângă o bătrână. Am întrebat-o pe femeie dacă era a ei cățelușa și ea a zis da, privindu-mă cu suspiciune. Cand mi-a auzit vocea, Caramela a ridicat capul și a început să dea din coada fericită. Bătrâna și-a dat seama că eu eram stăpânul și s-a speriat puțin, dar și-a revenit repede, crezând că sunt un copil încet la minte și că n-am recunoscut-o pe Caramela. M-a întrebat dacă vreau să cumpăr cațelușa. I-am zis că da, dar să vină cu mine acasă, ca să-i plătesc cât merită. M-am prefăcut că sun acasă, dar am sunat la poliție, le-am dat adresa unde locuiesc și le-am zis să vină acolo. Bătrâna a venit cu mine în motocar. Pe drum, mă rugam ca polițiștii să vină.

N-au venit, deoarece au crezut că-i o farsă. Dar aveam un plan de rezervă. Eu locuiesc la țară. Am ajuns la poartă și i-am zis bătrânei să aștepte puțin. Am intrat în curte și în casă, le-am povestit părinților mei ce s-a întâmplat și le-am zis planul meu. Cum părinții mei țin la Caramela – nu la fel de mult ca mine, dar destul de mult – mi-au dat voie.

În curte avem șapte câini: trei inofensivi, unul care nu prea stă pe acasă și părinții lui Caramela, doi ciobănești mioritici care sunt cât un om când se ridică pe labele din spate. Am mers la poartă, unde aștepta bătrâna și am primit-o în curte. Mi-am chemat ciobăneștii, unul în stânga, altul în dreapta, și i-am zis bătrânei că dacă nu-mi dă câinele înapoi, îi pun pe părinții Caramelei s-o atace. Bătrâna a crezut că glumesc și a început să mă amenințe, dar câinii, când au văzut că puiul lor era ținut într-o cușcă, au început să-și arate colții. Atunci am scos o bucată de carne crudă, pe care o car tot timpul cu mine în ghiozdan și am aruncat-o în sus. Cei doi câini au prins-o, au sfâșiat-o și au devorat-o. Bătrâna a scos un țipăt de spaimă și a fugit, nu știu unde, pentru că n-am mai auzit nimic de ea. Cât despre Caramela, a crescut și a învățat să latre și să se apere.