Plecasem spre podul Olt cu inima ușoară. Era liniște, iar eu zâmbeam fără motiv. Îmi repetam că, în sfârșit, totul era bine. Că poate am trecut peste greutăți, peste certuri, și că acum el chiar mă iubește. Poate mă aștepta acolo. Poate chiar îmi pregătise ceva frumos, cine știe... Conduceam încet, savurând drumul. Mă gândeam la noi, la cum am rezistat când alții ar fi renunțat, la cum mi-a promis că eu sunt „pentru totdeauna a lui”. Și da... îl credeam. Credeam fiecare cuvânt.
Când am ajuns aproape de pod, am văzut mașina lui parcată. Am zâmbit. Am și oftat, ușor emoționată, spunându-mi: „Vezi? Chiar m-a așteptat.” Dar zâmbetul mi s-a șters în secunda în care am văzut că nu era singur. Ea, mătușa mea, cu 2 ani mai mare decât mine, râdea. A ajutat-o să își pună haina pe umeri, un gest simplu, dar care mi-a sfâșiat inima.
Am oprit mașina pe margine și am rămas nemișcată. Mâinile îmi tremurau pe volan, iar pieptul mi se strângea de parcă cineva încerca să-mi smulgă sufletul.