Nu atingeți exponatele

de Eliza Rada

Știți cum se zice, că înainte să mori, viața ta ți se derulează în fața ochilor și timpul nu mai contează? Ei bine, eu m-am întrebat cum de am ajuns în situația asta.

Era o zi obișnuită, iar eu și prietenii mei discutam despre următorul loc pe care aveam să-l explorăm. Aveam un obicei tare drăguț. În fiecare vineri noaptea, în jurul orei douăsprezece, mergeam și cercetam obiective istorice, numai noi cinci. Totul începuse cu șase luni în urmă și fusese ideea lui Ștefan. Deși nu era perfect legal ce făceam, niciodată nu vandalizasem nimic.

Din moment ce orașul în care locuim este unul istoric, am decis să facem o listă cu toate obiectivele și să tragem la sorți care va fi următorul. De data aceasta, Victoria a extras Casa Norocea, care a aparținut unuia dintre cei mai talentați pictori restauratori. Eu m-am entuziasmat pentru că eram pasionată de desen.

Ca de obicei, ne-am întâlnit la miezul nopții în fața obiectivului. Fiecare avea o lanternă și eram îmbrăcați cu haine lejere, negre. Victoria și Otilia s-au ocupat de încuietoare, Ștefan și Andra de camerele de luat vederi, iar eu de sistemul de securitate.

Am intrat și am început să explorăm. Cum Andrei îi place istoria, a început să ne povestească despre trecutul locului, dar eu eram prea captivată de arta din casă. M-am apropiat de tabloul unei femei. Toate erau frumoase, dar acesta era diferit. Femeia avea ochii albaștri ca valurile mării și părul cârlionțat și negru precum abanosul. Pielea ei albă exprima rafinament.

Marea greșeală a fost să îndrăznesc să pun mâna. În secunda în care am atins tabloul, am rămas blocată în el, legată de casa aceasta pentru totdeauna, în timp ce corpul meu zăcea rece pe podea.

Cu moartea mea s-a declanșat haosul: cărțile zburau, clapele pianului scoteau sunete disonante, ușile se deschideau singure, geamurile s-au spart. Prietenii mei s-au speriat și au fugit. Numai eu am înțeles că restul sufletelor încercau nu să-i rănească, ci să-i sperie, ca să nu rămână și ei prizonieri în casă.

Marea iubire a pictorului este cea care colecționează suflete ca să-i împărtășească suferința. Tablourile sunt modul ei de a acționa, tablouri la care soțul ei a ținut mai mult decât la orice, mai mult decât la ea.